Scurt catehism la Sărbătoarea Nașterii: De ce s-a întâmplat? (3)

După cum remarcam mai devreme, există oameni care nu cunosc evenimentele care stau la baza Sărbătorii Nașterii. Unii cunosc evenimentele (dimensiunea narativă), dar nu cunosc semnificația acestora (dimensiunea teologică). În cele din urmă, de ce a devenit Fiul lui Dumnezeu om, de ce minunea Întrupării? „Pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, răspunde crezul creștin. Să încercăm să deslușim această afirmație. 

Atunci când vorbim despre mântuire sau salvare, trebuie să ne întrebăm, mai întâi, „salvare din ce”? Scriptura oferă răspunsul fără echivoc: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1:21). Realitatea păcatului își face apariția, pentru prima dată, în zorii istoriei, atunci când primul om, Adam, alege să calce în picioare Cuvântul divin, ascultând cuvântul șarpelui. Acționând ca reprezentant al întregii umanități, acesta prăvălește întreaga istorie și întreaga omenire sub semnul judecății și al blestemului. Din pricina păcatului, omul este izgonit la Răsăritul Grădinii Edenului, unde intrarea le este de acum oprită. 

De atunci încolo, omul tânjește mereu după casa din care a fost izgonit. Ar dori să se reîntoarcă, dar știe că, din pricina păcatului, lucrul acesta nu mai e cu putință. Întreaga umanitate este un fiu risipitor, murdar și în zdrențe, visând uneori la acel loc unde „este belșug de pâine”, dar fără putința de a se ridica din noroi și fără a mai cunoaște drumul către casă. Uneori, este un fiu risipitor care aproape a uitat că mai există o casă și un tată, iar alteori un fiu risipitor rebel chiar și în mizeria în care propria nebunie l-a adus. Și, nu de puține ori, în inima omului clocotesc în disonanță și haos toate stările descrise mai sus. 

Întruparea Fiului este glasul prin care Dumnezeu Tatăl ne cheamă acasă; este brațul Său Atotputernic, trimis să ne smulgă de acolo de unde noi nu ne puteam ridica. Scripturile nu Îl prezintă pe Cel Întrupat doar ca pe un om, ci ca pe al doilea Adam, ceea ce înseamnă că deznodământul luptei pe care El o va duce va avea efect asupra întregii umanități. 

Astfel, încă de la începutul lucrării Sale este ispitit de diavolul în pustie, dar, spre deosebire de primul Adam, rămâne ascultător și biruitor. Isus Hristos, al doilea Adam va manifesta aceeași ascultare de-a lungul întregii Sale vieți, trăind acea viață desăvârșită pe care nici Adam și nici un alt om nu a putut să o trăiască. Lupta teribilă pentru ascultare față de voia Tatălui culminează în grădina Ghetsimani, acolo unde Fiul acceptă să bea paharul morții și al osândei. Da, spre deosebire de primul Adam, „El a fost ascultător până la moarte și încă moarte de Cruce.” El S-a întrupat și a devenit om pentru a putea trăi viața de ascultare pe care niciunul dintre noi nu am trăit-o, pentru a câștiga luptele pe care noi toți le-am pierdut.

Mai este însă un motiv. Fiul S-a întrupat, adică a devenit om și a primit un trup, nu doar pentru a trăi în el o viață de biruință, dar și pentru a-L aduce ca jertfă. În mod paradoxal, tocmai Cel care Și-a trăit viața în deplin acord cu poruncile divine, este omorât prin crucificare, o moarte cumplită, rezervată celor mai periculoși rebeli care se ridicau împotriva stăpânirii. De ce? 

Pentru mulți dintre cei de atunci, dar și de azi, El a fost o victimă a istoriei. Moartea Lui este rezultatul uneltirilor celor de lângă El, iar singura ei urmare pozitivă este că învățăm un model corect de raportare la vrăjmași, fiind chemați să răspundem cu dragoste celor care ne fac rău.

Evangheliile ne oferă însă o perspectivă diferită. Moartea Lui nu a fost un accident, ci împlinirea unui plan veșnic. El nu a murit ca victimă, ci ca Miel al lui Dumnezeu. Acolo pe lemnul Crucii, El a suferit pedeapsa și osânda care ar fi trebuit să cadă peste noi. Primul Adam a întins mâna spre lemn (pom) și a adus blestemul. Al doilea Adam a stat întins pe lemn și a suferit cumplit ca să ridice blestemul. A lăsat cununa de spini să îi fie înfiptă în fruntea-I sfântă, tocmai pentru ca blestemul să fie smuls de pe pământul nostru. 

Sintetizând, Isus Hristos S-a întrupat, a devenit om, ca să poată deveni un Al Doilea Adam, biruitor prin ascultare. A devenit om, ca să poată deveni Preot, Mijlocitor, între noi și Dumnezeu: a fost unul dintre noi, dar a rămas Fiul lui Dumnezeu. A devenit om, pentru a putea să ne ia locul în jertfa Sa de pe cruce, ca Miel. A devenit om, ca să ia locul nostru la judecată și să facă din Cer locul nostru. 

A devenit om, ca să învingă și consecința cea mai de temut a păcatului, spaima cea mai cumplită a tuturor oamenilor: moartea. Mai apoi, înviat, S-a înălțat la cer, dar nu a renunțat la umanitate. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a devenit Om și va rămâne Om și Dumnezeu în vecii nesfârșiți. Nu există mângâiere mai mare decât să știm că Cel care are toată autoritatea în cer și pe pământ este Fiul lui Dumnezeu, dar și Om care s-a identificat cu toate slăbiciunile, suferințele și chinurile noastre. Unul care ne înțelege. Nu ne rămâne decât să ne apropiem cu deplină încredere!

Să încheiem din nou cu cuvintele crezului creștin: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.”

Crăciunul- împreună cu cei mici 

Una dintre cărțile care mi-au fermecat călătoria a fost „Osana, Osana- cântări și poezii pentru cei mai buni copii”. Nu, nu am făcut parte „dintre cei mai buni copii”, dar m-am bucurat de poeziile scrise acolo. 

Cartea copilăriei mele s-a pierdut…era deja desfăcută cu multă vreme în urmă, când eram copil. Multă vreme mi-am dorit să pun din nou mâna pe o carte ca aceea. În urmă cu un an, cineva de la noi din adunare a venit cu o plăsuță cu câteva cărți. „Dacă le dorești…” Am pus mâna pe plăsuță și nu i-am mai dat drumul! Printre cărți era și „Osana, Osana”. Pentru că, după cum spune vorba, „dar din dar se face”, vă las și vouă o poezie. O spuneam adeseori la „Montajul de Crăciun” al copiilor. Era nevoie de vreo patru ca să dovedească poezia și să o ducă la bun sfârșit. Vă încurajez să o citiți cu copiii în perioada aceasta. Poate îi veți ajuta chiar să o memoreze? Nu poate să le fie decât de folos!

Iată poezia:

În noaptea asta

„În noaptea asta când coboară

tăcerea albă-n fulg de nea

Isus iubit întâia oară

eu Îți predau inima mea. 

Știu c-ai venit demult, pe lume

și vii în orice an și-acum

s-aduci la oameni bucurie

și să-i îndrepți pe bunul drum. 

Să-ntorci pe cei ce fac păcate

ca să se-abată de la rău

să se iubească și s-asculte

Isuse Bun, de glasul Tău.

Știu că la cei ce Te ascultă

mergând pe urma Ta mereu,

le faci viața fericită

și-i izbăvești din orice greu…

Și văd ce bun ești Tu Isuse,

de-aceea iată și eu vin

Te rog să mă primești la Tine

și-mi vino-n inimă deplin.

Fă-mi sufletul să Te asculte,

fă-mi cugetul mereu curat,

fă-mi pașii mei să-mi umble numai

pe drumul Tău adevărat.

Să-mi fiu în orice zi Isuse

prin vorba mea, prin tot ce fac

în orice loc întotdeauna

cum Tu mă vrei căci vreau să-Ți plac.” 

Poezia este preluată din culegerea „Osana, Osana-cântări și poezii pentru cei mai buni copii”, de Traian Dorz, p. 270-271. 

Esența praznicului care ne stă înainte

Foarte concis, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Acesta este evenimentul central care, evident, se cere explicat mai în detaliu, ceea ce vom încerca să facem în rândurile de mai jos.

Să reținem, mai întâi, că existența Lui nu a început cu momentul nașterii, pentru că el a existat din veșnicie și nu are început. Punând lucrurile în contextul dezbaterilor cristologice din primele veacuri, nu a existat nicio vreme în care Fiul, adică Isus Hristos, să nu fi existat. El nu a fost creat, cum pretind anumite secte. Dimpotrivă, prin El au fost create toate lucrurile.

Mai apoi, această sărbătoare ne amintește  nu doar că El a venit la oameni, ci că a devenit om. Și-a asumat în întregime natura umană, cu excepția păcatului. În același timp, El a rămas Fiul lui Dumnezeu. Asumarea umanității nu i-a diminuat în niciun fel divinitatea. Isus Hristos este om și este Dumnezeu! Întruparea este, așadar, alături de Înviere, cea mai glorioasă minune, o minune unică ce depășește puterea noastră de înțelegere: cum este posibil ca aceeași persoană să fie și Dumnezeu și Om?

O imagine foarte dragă a sărbătorii este aceea a Regelui care a ales să coboare în cele mai umile condiții. Imaginea este frumoasă și adevărată, dar realitatea sărbătorii este infinit mai glorioasă! Slava sărbătorii poate fi observată prin câteva contraste. Creatorul, Cel prin care și pentru care au fost făcute toate lucrurile devine o parte a Creației, dar rămâne Divinul Creator dincolo de creație, cu o autoritate deplină asupra ei. Cel fără de început, are o zi de naștere, așa cum arată și bine cunoscuta cântare. Cel care este „Părintele Veșniciilor” și care nu are început sau capăt la zile, își va număra anii. Cel pe care Universul nu Îl poate cuprinde, este așezat într-o iesle. Părinții bisericii observau că Cel care hrănește orice făptură, va fi hrănit la sânul mamei.

Se vorbește adeseori azi despre faptul că trebuie să recuperăm magia sărbătorii. Aș propune mai degrabă să căutăm să recuperăm minunea sărbătorii, gloria și taina ei. Descoperirea magiei te face să te simți bine, descoperirea minunii te face să te închini. Descoperirea magiei sărbătorii te anesteziază câteva clipe, după care te proiectează în depresia post-sărbătoare, în timp ce descoperirea minunii îți aduce o bucurie care te însoțește mereu. Descoperirea magiei înseamnă doar un prunc rumen, bun de ciupit și de pus în felicitările distribuite cu tona. Descoperirea minunii înseamnă întâlnirea cu Salvatorul.

Crezul creștin sintetizează magistral tot ceea ce am spus până acum:

„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”

Călătorie spre lumină (1)

Am intrat deja în perioada atât de îndrăgită a Adventului, acea vreme din an în care ne pregătim de Marele Praznic al întrupării Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. În noaptea grea și întunecată a Betleemului, a răsărit lumina în lumea noastră. E acel răsărit care merge mereu crescând, până când dă în zorii slăviți ai învierii. Acea Lumină care nu se mai duce și care nu mai poate fi înlăturată de nicio putere a întunericului. Acea Lumină care a fost așezată mai întâi timid în iesle și pe care oamenii, care iubeau mai mult întunericul, au așezat-o mai apoi în mormânt. Acea lumină care a luminat mormântul, biruind moartea și răsturnând piatra care părea că nu poate fi răsturnată.

În aceste zile tulburi și înnegurate, vă chem să călătorim înspre Lumină. Practic, vă propun o întâlnire cu lumina. Cum o vom face în mod concret? Evident, vom deschide Scripturile. Ne vom așeza cuminți în biserică, pentru a-i asculta pe părinții bisericii, dar și pe reformatori, puritani și predicatori mai apropiați de zilele noastre, bine-vestind Întruparea. Vom medita la rugăciuni de adorare care ne cheamă să ne închinăm în fața Dumnezeului Treimic și să îi binecuvântăm lucrările. Și, cum altcumva, vom asculta colinde, mai vechi și mai noi. Oricât s-ar scrie, predica sau cânta despre Taina Întrupării, mereu vor apărea noi lumini și noi motive laudă și adorare.

Începem chiar acum cu un fragment dintr-o predică rostită de Sf. Grigorie Palama. Acesta privește la cele petrecute în Betleem și vede nu doar postura smerită a unui om așezat în iesle, ci și minunea slăvită și tainică a Întrupării: Dumnezeu Fiul Își asumă natura umană și totuși rămâne pe deplin Dumnezeu! Să ne minunăm și să ne închinăm!

„De aceea Dumnezeu, Care șade pe heruvimi, ca prunc pe pământ se pune înainte azi. Cel care nu poate fi privit de serafimii cei cu câte șase aripi, e văzut cu simțul și cade sub ochii trupului, trup făcându-Se. Cel care toate le hotărnicește și de nimeni nu este hotărnicit este încăput de o iesle mică și înjghebată. Cel care ține universul și-l leagă în mâna Sa este înfășurat în scutece mici și este legat cu legături sărace. Cel care are bogăția vistieriilor celor nedeșertate Se supune de bună voie unei sărăcii atât de mari, încât nu are un loc nici în casa de oaspeți. De aceea și intră într-o peșteră, și aceasta chiar în ceasul în care S-a născut, El, Cel născut din Dumnezeu fără timp, fără patimă și fără început. Și, o, minune!, Cel care este de o ființă cu Tatăl cel Preaînalt îmbracă prin naștere firea care zăcea jos. (…)”

Text preluat din „Omilii-III”, de Sf. Grigorie Palama, traducere din limba greacă veche de Pr. Roger Coresciuc, apărută la Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 185)

Călătorie spre lumină (2)-pentru copiii mici și mari!

 Atunci când călătoria prin această viață se întunecă și devine confuză, începem, aproape instinctiv, să căutăm perioadele luminoase și pline de pace din viața noastră. Pentru mine, și cred că pentru cei mai mulți oameni, cea mai luminoasă și plină de pace parte din călătoria vieții este copilăria. Atunci când mă întorc acolo cu gândul, mă înseninez. Cea mai luminoasă parte a celei mai luminoase părți din viața mea, era, bineînțeles, Crăciunul.

De Crăciun, în fiecare an, se făcea la biserică un program cu copiii, numit „montaj”. Practic, erau cântări, între care se recitau poezii. Cu câteva săptămâni înainte de sărbătoare, fiecare copil primea o foicică bătută la mașină, cu versurile pe care trebuia să le recite. (În paranteză fie spus, mă bucur că acea mașină de bătut a ajuns la mine în birou, chiar dacă nu mai este funcțională.) În general, mai mulți copii ne completam și spuneam o poezie, motiv pentru care ordinea era foarte importantă. O parte dintre acele versuri s-au lipit de atunci de mintea mea. Acum, când copiii de la noi din biserică recită poezioarele de Crăciun, le recit, mental, cu un vers înaintea lor.

Vă las, mai jos, una dintre poeziile recitate cu astfel de ocazii, compusă de Costache Ioanid. Ca orice poet adevărat, Ioanid nu se mărginește să nareze în versuri evenimentele petrecute, ci își pune la lucru imaginația. Evident, într-un mod cât se poate de constructiv. În poezia de mai sus, de pildă, se pune în pielea sau, mai bine zis, în lâna, unui mieluț. Simplitatea este însă înșelătoare. S-ar putea ca poezia să îi atragă pe copii, întrucât este vorba despre un mieluț care vorbește, dar, tocmai în această aparentă simplitate este ascunsă minunea întrupării. Mieluțul e ludic, adică înfige în iesle albăstrele cu care Pruncul să se joace, dar e și teologic, pentru că înțelege că acest copilaș, care se joacă cu albăstrelele și tremură de frig, vine din stele! Într-un cuvânt, poezia poate fi citită cu folos și încântare și de copiii mici, dar și de cei mari. Dacă încă nu știu citi, vă recomandăm cu căldură să le-o citiți dumneavoastră!

De-aș fi fost
de Costache Ioanid

De-aș fi fost în noaptea sfântă

un mieluț cu gând supus,

aș fi stat s-aud cum cântă,

cum oștirile-Ți cuvântă,

Ție, dragul meu Isus.

Aș fi rupt trei albăstrele,

ca în iesle să le-nfig,

Doamne, să te joci cu ele,

ca să uiți că vii din stele,

ca să uiți de vânt și frig.

Aș fi stat peste țăpușe

de răcoare să Te cruț

și-aș fi pus pe piciorușe,

și pe păru-n inelușe

tâmpla caldă de mieluț.

Poezie preluată din „Porumbițe albe”, Costache Ioanid, publicată la Editura Stephanus, 2010, București, p. 326.

România trece la ora de vară în noaptea de sâmbătă spre duminică (25 spre 26 martie 2023). Toate ceasurile vor fi date cu o oră înainte. În singura zi din an cu 23 de ore vom dormi mai puțin, pentru că ora 3.00 devine ora 4.00.