Prima duminica de Advent – SPERANTA

Esența praznicului care ne stă înainte

Foarte concis, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Acesta este evenimentul central care, evident, se cere explicat mai în detaliu, ceea ce vom încerca să facem în rândurile de mai jos.

Să reținem, mai întâi, că existența Lui nu a început cu momentul nașterii, pentru că el a existat din veșnicie și nu are început. Punând lucrurile în contextul dezbaterilor cristologice din primele veacuri, nu a existat nicio vreme în care Fiul, adică Isus Hristos, să nu fi existat. El nu a fost creat, cum pretind anumite secte. Dimpotrivă, prin El au fost create toate lucrurile.

Mai apoi, această sărbătoare ne amintește  nu doar că El a venit la oameni, ci că a devenit om. Și-a asumat în întregime natura umană, cu excepția păcatului. În același timp, El a rămas Fiul lui Dumnezeu. Asumarea umanității nu i-a diminuat în niciun fel divinitatea. Isus Hristos este om și este Dumnezeu! Întruparea este, așadar, alături de Înviere, cea mai glorioasă minune, o minune unică ce depășește puterea noastră de înțelegere: cum este posibil ca aceeași persoană să fie și Dumnezeu și Om?

O imagine foarte dragă a sărbătorii este aceea a Regelui care a ales să coboare în cele mai umile condiții. Imaginea este frumoasă și adevărată, dar realitatea sărbătorii este infinit mai glorioasă! Slava sărbătorii poate fi observată prin câteva contraste. Creatorul, Cel prin care și pentru care au fost făcute toate lucrurile devine o parte a Creației, dar rămâne Divinul Creator dincolo de creație, cu o autoritate deplină asupra ei. Cel fără de început, are o zi de naștere, așa cum arată și bine cunoscuta cântare. Cel care este „Părintele Veșniciilor” și care nu are început sau capăt la zile, își va număra anii. Cel pe care Universul nu Îl poate cuprinde, este așezat într-o iesle. Părinții bisericii observau că Cel care hrănește orice făptură, va fi hrănit la sânul mamei.

Se vorbește adeseori azi despre faptul că trebuie să recuperăm magia sărbătorii. Aș propune mai degrabă să căutăm să recuperăm minunea sărbătorii, gloria și taina ei. Descoperirea magiei te face să te simți bine, descoperirea minunii te face să te închini. Descoperirea magiei sărbătorii te anesteziază câteva clipe, după care te proiectează în depresia post-sărbătoare, în timp ce descoperirea minunii îți aduce o bucurie care te însoțește mereu. Descoperirea magiei înseamnă doar un prunc rumen, bun de ciupit și de pus în felicitările distribuite cu tona. Descoperirea minunii înseamnă întâlnirea cu Salvatorul.

Crezul creștin sintetizează magistral tot ceea ce am spus până acum:

„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”

 

Călătorie spre lumină (1)

Am intrat deja în perioada atât de îndrăgită a Adventului, acea vreme din an în care ne pregătim de Marele Praznic al întrupării Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. În noaptea grea și întunecată a Betleemului, a răsărit lumina în lumea noastră. E acel răsărit care merge mereu crescând, până când dă în zorii slăviți ai învierii. Acea Lumină care nu se mai duce și care nu mai poate fi înlăturată de nicio putere a întunericului. Acea Lumină care a fost așezată mai întâi timid în iesle și pe care oamenii, care iubeau mai mult întunericul, au așezat-o mai apoi în mormânt. Acea lumină care a luminat mormântul, biruind moartea și răsturnând piatra care părea că nu poate fi răsturnată.

În aceste zile tulburi și înnegurate, vă chem să călătorim înspre Lumină. Practic, vă propun o întâlnire cu lumina. Cum o vom face în mod concret? Evident, vom deschide Scripturile. Ne vom așeza cuminți în biserică, pentru a-i asculta pe părinții bisericii, dar și pe reformatori, puritani și predicatori mai apropiați de zilele noastre, bine-vestind Întruparea. Vom medita la rugăciuni de adorare care ne cheamă să ne închinăm în fața Dumnezeului Treimic și să îi binecuvântăm lucrările. Și, cum altcumva, vom asculta colinde, mai vechi și mai noi. Oricât s-ar scrie, predica sau cânta despre Taina Întrupării, mereu vor apărea noi lumini și noi motive laudă și adorare.

Începem chiar acum cu un fragment dintr-o predică rostită de Sf. Grigorie Palama. Acesta privește la cele petrecute în Betleem și vede nu doar postura smerită a unui om așezat în iesle, ci și minunea slăvită și tainică a Întrupării: Dumnezeu Fiul Își asumă natura umană și totuși rămâne pe deplin Dumnezeu! Să ne minunăm și să ne închinăm!

„De aceea Dumnezeu, Care șade pe heruvimi, ca prunc pe pământ se pune înainte azi. Cel care nu poate fi privit de serafimii cei cu câte șase aripi, e văzut cu simțul și cade sub ochii trupului, trup făcându-Se. Cel care toate le hotărnicește și de nimeni nu este hotărnicit este încăput de o iesle mică și înjghebată. Cel care ține universul și-l leagă în mâna Sa este înfășurat în scutece mici și este legat cu legături sărace. Cel care are bogăția vistieriilor celor nedeșertate Se supune de bună voie unei sărăcii atât de mari, încât nu are un loc nici în casa de oaspeți. De aceea și intră într-o peșteră, și aceasta chiar în ceasul în care S-a născut, El, Cel născut din Dumnezeu fără timp, fără patimă și fără început. Și, o, minune!, Cel care este de o ființă cu Tatăl cel Preaînalt îmbracă prin naștere firea care zăcea jos. (…)”

Text preluat din „Omilii-III”, de Sf. Grigorie Palama, traducere din limba greacă veche de Pr. Roger Coresciuc, apărută la Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 185)

 

 

Călătorie spre lumină (2)-pentru copiii mici și mari!

 Atunci când călătoria prin această viață se întunecă și devine confuză, începem, aproape instinctiv, să căutăm perioadele luminoase și pline de pace din viața noastră. Pentru mine, și cred că pentru cei mai mulți oameni, cea mai luminoasă și plină de pace parte din călătoria vieții este copilăria. Atunci când mă întorc acolo cu gândul, mă înseninez. Cea mai luminoasă parte a celei mai luminoase părți din viața mea, era, bineînțeles, Crăciunul.

De Crăciun, în fiecare an, se făcea la biserică un program cu copiii, numit „montaj”. Practic, erau cântări, între care se recitau poezii. Cu câteva săptămâni înainte de sărbătoare, fiecare copil primea o foicică bătută la mașină, cu versurile pe care trebuia să le recite. (În paranteză fie spus, mă bucur că acea mașină de bătut a ajuns la mine în birou, chiar dacă nu mai este funcțională.) În general, mai mulți copii ne completam și spuneam o poezie, motiv pentru care ordinea era foarte importantă. O parte dintre acele versuri s-au lipit de atunci de mintea mea. Acum, când copiii de la noi din biserică recită poezioarele de Crăciun, le recit, mental, cu un vers înaintea lor.

Vă las, mai jos, una dintre poeziile recitate cu astfel de ocazii, compusă de Costache Ioanid. Ca orice poet adevărat, Ioanid nu se mărginește să nareze în versuri evenimentele petrecute, ci își pune la lucru imaginația. Evident, într-un mod cât se poate de constructiv. În poezia de mai sus, de pildă, se pune în pielea sau, mai bine zis, în lâna, unui mieluț. Simplitatea este însă înșelătoare. S-ar putea ca poezia să îi atragă pe copii, întrucât este vorba despre un mieluț care vorbește, dar, tocmai în această aparentă simplitate este ascunsă minunea întrupării. Mieluțul e ludic, adică înfige în iesle albăstrele cu care Pruncul să se joace, dar e și teologic, pentru că înțelege că acest copilaș, care se joacă cu albăstrelele și tremură de frig, vine din stele! Într-un cuvânt, poezia poate fi citită cu folos și încântare și de copiii mici, dar și de cei mari. Dacă încă nu știu citi, vă recomandăm cu căldură să le-o citiți dumneavoastră!

 

De-aș fi fost
de Costache Ioanid

De-aș fi fost în noaptea sfântă

un mieluț cu gând supus,

aș fi stat s-aud cum cântă,

cum oștirile-Ți cuvântă,

Ție, dragul meu Isus.

 

Aș fi rupt trei albăstrele,

ca în iesle să le-nfig,

Doamne, să te joci cu ele,

ca să uiți că vii din stele,

ca să uiți de vânt și frig.

 

Aș fi stat peste țăpușe

de răcoare să Te cruț

și-aș fi pus pe piciorușe,

și pe păru-n inelușe

tâmpla caldă de mieluț.

 

Poezie preluată din „Porumbițe albe”, Costache Ioanid, publicată la Editura Stephanus, 2010, București, p. 326.