Text: Exodul 14:1-15:21

Din pricina Numelui Lui!

Deși am fi înclinați să credem că Faraon a învățat cursul pe care Dumnezeu i-l predase pe parcursul a zece sesiuni, realitatea infirmă această presupunere. Iată ce ne spune Exodul 14:5-7: „S-a dat de știre împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima lui Faraon și inima slujitorilor lui s-a schimbat față de popor. Ei au zis: „Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?” Faraon și-a pregătit carul de război și și-a luat oamenii de război cu el. A luat șase sute de care de luptă cu oameni aleși și toate carele Egiptului; în toate erau luptători.” Se poate observa aici nebunia unui om care crede, până în ultima clipă, în ciuda tuturor dovezilor, că ar putea să Îl biruiască pe Domnul.

Copiii lui Israel par să fie prinși într-o capcană. În fața lor este Marea Roșie, iar în spatele lor oștirea lui Faraon vine amenințătoare. La prima vedere pare să fie o strategie neinspirată, iar poporul pare să nu aibă nicio scăpare. Cu toate acestea, Dumnezeu era acela care călăuzise poporul, după cum ne arată capitolul precedent: „Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, ca să meargă și ziua și noaptea.” (Exodul 13:21) Adeseori, înainte de a oferi izbăvirea, Dumnezeu lasă ca lucrurile să se înrăutățească, iar Sfintele Scripturi ne oferă mai multe exemple în acest sens: Hristos își lasă ucenicii să se lupte cu valurile înfuriate, până când aceștia se tem că voi pieri (Marcu 4:35:41); Domnul nu îl vindecă pe Lazăr, ci îngăduie ca acesta să moară, înainte de a-i oferi izbăvirea (Ioan 11:1-44).

Cu toate acestea, Dumnezeu avea toate lucrurile sub control. El cunoștea și, mai mult, controla intențiile și acțiunile lui Faraon, astfel că poate să îl anunțe pe Moise anticipat cu privire la turnura evenimentelor: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Spune copiilor lui Israel  să se întoarcă și să tăbărască înaintea Pihahirotului, între Migdol și mare, față în față cu Baal Țefon: în dreptul locului acestuia să tăbărâți, lângă mare. Faraon va zice despre copiii lui Israel: „S-au rătăcit prin țară, îi închide pustia.” Eu voi împietri inima lui Faraon și-i va urmări; dar Faraon și toată oastea lui vor face să se arate slava Mea și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul.” (Exodul 14:1-4) Observăm aici că scopul principal al lui Dumnezeu rămâne descoperirea Slavei Sale. După cu ne arată atitudinea evreilor din cap. 14, aceștia nu se făceau vrednici de salvarea Domnului. Motivul care îl determină pe Dumnezeu să acționeze nu este vrednicia lor, ci dorința de a-și arăta Slava și de a-Și dovedi supremația. Psalmul 106 ne oferă o interpretare teologică a evenimentelor care au avut loc atunci. Psalmistul subliniază atât păcatul și nevrednicia poporului, dar și dorința lui Dumnezeu de a-Și revela Numele și puterea: „Noi am păcătuit, ca și părinții noștri, am săvârșit nelegiuire, am făcut rău. Părinții noștri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu și-au adus aminte de mulțimea îndurărilor tale și au fost neascultători la mare, Marea Roșie. Dar El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui, ca să-Și arate puterea.” (Psalmul 106:6-8)

Izbăvire și judecată

Teologii liberali au căutat să ofere explicații alternative ale minunii petrecute la Marea Roșie, căutând să arate că nu ar fi vorba despre un act supranatural. Orice astfel de explicație însă contrazice mărturia clară a textului biblic. Mai mult Scripturile ne arată, în repetate rânduri, că Dumnezeu este singurul care are autoritate asupra apelor și le poruncește. Ceea ce se întâmplă la Marea Roșie ne amintește practic de actul creației: „Moise și-a întins mâna spre mare. Și Domnul a pus marea în mișcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea și apele s-au despărțit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat și apele stăteau ca un zid la dreapta și la stânga lor.” (Exodul 14-21:22); „Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul! Și așa a fost.” (Genesa 1:9). Mai mult, ni se arată că apele au fost separate printr-un „vânt…care a suflat cu putere toată noaptea.” Cuvântul folosit pentru vânt este „ruach,” același cuvânt întâlnit în Genesa 1:2: „Și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor.” Mai mult, ceea ce se întâmplă în Exodul rezonează și cu relatarea despre Noe: „Dumnezeu și-a adus aminte de Noe, de toate viețuitoarele și de toate vitele care erau cu el în corabie; și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ și apele s-au potolit. (…) Noe a ridicat învelitoarea corabiei: s-a uitat și iată că fața pământului se uscase.” (Genesa 8:1, 13b) Observăm deci cum Dumnezeu își salvează poporul de la moarte, trimițând Duhul său, Suflarea Sa, repetând într-un sens actul creației, prin despărțirea apelor de pământul uscat.

Același eveniment însă, înseamnă pentru armatele egiptenilor judecată. Aceștia îi urmează pe evrei în mijlocul mării, dar aceasta se închide peste ei, fără ca vreunul să supraviețuiască. În timpul celor zece urgii, Dumnezeu aruncă în Marea Roșie lăcustele care pustiiseră Egiptul: „Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat lăcustele și le-a aruncat în Marea Roșie.” (10:19). Pentru că Faraon și slujitorii săi nu au luat seama la avertisment, au împărtășit aceeași soartă. Mai mult textul biblic pomenește și momentul în care Dumnezeu exercită judecata Sa asupra egiptenilor și anume „în straja dimineții,” adică tocmai la răsărit, atunci când RA, zeul soare, ar fi trebuit să le vină în ajutor. Acesta de dovedește însă neputincios…Apele mării care se adună peste egipteni amintesc de momentul potopului când Dumnezeu trimite ploaia și deschide izvoarele adâncurilor pentru a trimite judecata peste o omenire răzvrătită. În ambele situații se poate vorbi despre un revers al creației care înseamnă delimitare și ordine. Poate că judecata asupra egiptenilor pare prea aspră în ochii noștri, dar cu siguranță ea este dreaptă. Așa cum egiptenii au înecat copiii evreilor în Nil, Dumnezeu îngăduie ca aceștia să fie înecați de apele Mării Roșii (vezi Exodul 1:22).

Observăm deci cum Dumnezeu exercită judecata, cu ajutorul apei, dar, în același timp, își scoate poporul din mijlocul apelor, repetând într-un anume sens actul creației. Dumnezeu Își „re-creează” poporul, scoțându-l din apele morții. Aceeași realitate o observăm în Iosua, 3-4, când Domnul despică apele Iordanului pentru ca poporul să poată trece sau atunci când Ilie și Elisei trec Iordanul ca pe uscat. Prin toate aceste evenimente, Dumnezeu stabilește un tipar. Isaia este acela care amintește în mod repetat poporului despre vechiul Exod, dar și despre faptul că Dumnezeu pregătește un nou Exod: Isaia 4:5-6, 11:15-16, 35:6-10, 40:3-5, 43:14-19, 48:20-21, 50:2, 51:9-11, 63:11-14. Poate că realitatea noului exod este cel mai clar exprimată în Isaia 43:16-19: „Așa vorbește Domnul care a croit un drum pe mare și cărare pe apele cele puternice, care a scos care și cai, o oștire și războinici viteji, culcați deodată împreună, ca să nu se mai scoale, nimiciți și strânși ca un muc de lumânare: „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustie și râuri în locurile secetoase.” Ceea ne ne arată aceste versete este că toate aceste acte ale lui Dumnezeu, printre care se numără și Exodul, sunt doar o ilustrare, o anticipare a unei lucrări pe care Dumnezeu avea să o înfăptuiască:

Un nou Exod

Evident, adevăratul Exod este adus la îndeplinire în persoana și lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. Botezul Său în râul Iordan este un ecou al acestor promisiuni vechi testamentare. Adevăratul Exod avea să fie însăși moartea Sa pe care, nu la întâmplare, Domnul o numește botez: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau eu sau să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat eu?” (Marcu 10:38). Folosind același limbaj, Luca ne arată că înainte de moartea sa, în timpul Schimbării la Față, Domnul nostru vorbea cu Moise și Ilie „despre „exodul” lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim.” (Luca 9:31) Atunci când Hristos a murit pe cruce, El a pășit în apele adânci și reci ale judecății. În același timp însă, prin Învierea Sa, El a ieșit de acolo viu și aducând o viață nouă pentru toți cei ce cred în El. În lucrarea Sa de la cruce, Hristos a adunat toate aceste imagini vechi testamentare și le-a împlinit, le-a umplut de sens, arătându-ne adevărata lor semnificație. Așa cum Dumnezeu a creat lumea despărțind apele de uscat, așa cum l-a „re-creat” pe Noe din apele potopului și pe evrei din apele Mării Roșii, Dumnezeu își creează un popor nou prin „Exodul” Fiului Său. Tocmai de aceea, apostolul Pavel spunea că „dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă!”

După ce a văzut izbăvirea primită din partea Domnului, „poporul a crezut în Domnul și în robul său Moise.” (14:31) Cu atât mai mult ar trebui să ne încredem noi, atunci când privim la moartea și la învierea Fiului Său!

Notă 1: Spațiul buletinului duminical nu permite o abordare mai detaliată a subiectului, deși aceasta ar fi necesară. În cadrul studiului de joi însă, vom privi la modul în care apostolul Pavel interpretează Exodul, în 1 Corinteni 10:1-2, dar și la care ar trebui să fie răspunsul nostru în fața unei salvări atât de glorioase.

Notă 2: Textul acestui studiu este o adaptare a studiului lui Tim Chester din Exodus for You.