Loading Events

« All Events

  • This event has passed.

Studiu Biblic – Exod 1,2

7 February @ 18:00 - 19:30

Prima parte a cărții Exodul ne prezintă poporul lui Dumnezeu sub o presiune extrem de puternică. Împăratul Egiptului își dorește exterminarea evreilor. Vor rezista? Cum vor reuși să fie biruitori? Biserica, poporul lui Dumnezeu de azi, se află, la rândul ei, sub o presiune crescândă. Se fac presiuni imense pentru a scoate biserica din spațiul public și pentru a elimina orice valoare creștină. Întrebarea care se ridică în mintea noastră este „va rezista?” Dumnezeu, prin porțiunea din Cuvântul Său pe care o vom studia acum, ne spune un „DA!” apăsat.

Un „și” care lipsește sau Exodul ca o continuare a planului divin

Cartea Exodul începe cu cuvântul „și”, aspect care se pierde în traducerea noastră. Cuvântul cu care începe cartea ne atrage atenția că istorisirea pe care o avem aici este o continuare a celei din Genesa. Practic, cuvintele cu care începe cartea Exodul sunt o repetare a celor din Genesa 46:8a: „Iată numele fiilor lui Israel care au venit în Egipt.”/ „Iată numele fiilor lui Israel, intrați în Egipt.” În acest punct, trebuie să ne amintim că întreaga Biblie are un singur Autor, iar acesta este Dumnezeu care, în fiecare generație, Își duce planurile la îndeplinire. În același timp, ne reamintim că primele cinci cărți ale Bibliei au același autor uman, Moise, și împreună formează Pentateuhul. Exodul se constituie ca cel de-al doilea capitol al acestei scrieri mai largi. În Genesa, Dumnezeu intrase în legământ cu Avraam și i-a făcut acestuia două promisiuni:

-promisiunea unei sămânțe numeroase, mulți urmași.

-promisiunea unei țări în care acești urmași să locuiască.

Urmașii lui Avraam constituiau poporul de care Dumnezeu avea să se folosească pentru a-Și îndeplini planurile.

Sămânța lui Avraam în pericol

Finalul cărții Genesa ne arată că urmașii lui Avraam sunt în pericolul de a muri din cauza foametei care lovește Canaanul. În purtarea Sa de grijă (providența Sa), Dumnezeu îi salvează prin Iosif pe care îl „trimite” în Egipt. După patru veacuri, cei șaptezeci de oameni care au coborâi în Egipt, deveniseră o națiune puternică: „Fiii lui Israel s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei.” (1:7). Doar că țara în care locuiau nu era cea promisă de Dumnezeu, astfel că împăratul țării caută să îi extermine, pentru început printr-o robie aspră și violentă: „Și au pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele. (…) Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viața amară prin lucrări grele de lut și cărămizi și prin tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, era fără niciun pic de milă.” (1:11, 13, 14). După cum spunea unul dintre comentatori, atunci când citim aceste versete, aproape că auzim pocnetul teribil de bici al egiptenilor. După ce încearcă exterminarea lor prin muncă silnică, prin oprimare, Faraon încearcă eliminarea lor fizică. Faraon poruncește moașelor evreilor să omoare orice băiat (1:16), iar mai apoi va porunci întregului popor să arunce în râu orice băiat al evreilor (1:22)

Planurile răsturnate

Care este e efectul acestor măsuri? Răspunsul ne este oferit prin două versete care practic indică structura primului capitol. Mai întâi, 1:7 afirmă că „fii lui Israel s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut țara de ei.” Care au fost efectele încercării de a-i extermina? 1:12: „Dar cu cât îl asuprea mai mult, cu atât se înmulțea și creștea,” iar 1:20 afirmă: „poporul s-a înmulțit și a ajuns foarte mare la număr.” Observăm deci că măsurile lui Faraon au tocmai efectul invers față de cel intenționat.

Care este explicația? Mai întâi este vorba despre mâna lui Dumnezeu care transformă răul în bine. Am observat același principiu la lucru în viața lui Iosif, dar și în viața bisericii primare. Persecuția menită să destabilizeze și să distrugă biserica duce la răspândirea Evangheliei și la plantarea de noi biserici. Aceeași realitate a putut fi observată de-a lungul istoriei bisericii. Chiar și în zilele noastre, numărul credincioșilor crește în țările în care aceștia sunt persecutați. Mai apoi însă, textul ne prezintă cele două moașe, Șifra și Pua, femei care aleg să se teamă mai mult de Dumnezeu decât de mânia împăratului. Faptul că cele două femei joacă un rol important în planul divin este indicat de faptul că sunt pomenite numele lor, în timp ce pentru Faraon este folosit titlul generic. Întâlnim aici o lecție repetată adeseori de-a lungul Scripturii: ne temem de oameni, atunci când nu ne temem de Domnul. Teama de Dumnezeu este leacul pentru teama de oameni. Observăm însă că teama de Dumnezeu ia forma unor acțiuni concrete și extrem de riscante în viața acestor femei. Moașele nu au vorbit despre teama de Domnul, ci au trăit-o!

Nașterea unui salvator

Primul capitol ne-a pus înainte două femei care au sabotat planurile împăratului, iar capitolul doi mai adaugă trei. Acest grupă de cinci femei care complotează răstoarnă planurile împăratului. În mod ironic, cea de-a cincea este tocmai fiica lui Faraon. Din nou, observăm că Dumnezeu are ironia Lui. El va folosi resursele lui Faraon pentru a-L pregăti pe acela ce urma să îl învingă. Soluția lui Dumnezeu este surprinzătoare pentru că ea vine printr-un copilaș neajutorat care plânge și a cărui viață atârnă de un fir foarte subțire. Peste optzeci de ani însă, copilașul care plânge în sicriașul de papură, avea să ridice toiagul și să cheme zece urgii teribile peste Țara Egiptului, iar în cele din urmă avea să despice Marea Roșie în două. În același fel, Domnul nostru se naște pe vremea unui împărat nebun, Irod, care în încercarea de a-l elimina, poruncește uciderea pruncilor.

Formarea unui salvator

Așteptarea noastră ar fi ca la această dezlănțuire violentă de forță din partea lui Faraon, Dumnezeu să răspundă cu aceeași monedă. Cel puțin, aceasta a fost așteptarea lui Moise care, atunci când vede pe unul dintre egipteni lovind un evreu „s-a uitat în toate părțile și, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean și l-a ascuns în nisip.” (2:12) Moise acționează în această situație exact ca unul dintre egipteni. În limba ebraică sunt folosite aceleași cuvinte pentru a descrie acțiunile lui Moise din cap. 2 și cele ale egiptenilor din capitolul 1. El încearcă să rezolve nedreptatea comisă de egiptean printr-o nedpretate pe care o comite el. Nu doar că o astfel de metodă nu are aprobarea lui Dumnezeu, dar Moise pierde respectul poporului pe care dorește să îl salveze, fapt dovedit de remarca din ziua următoare: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi?” (2:14). Peste ani, Moise avea să fie pus de Însuși Dumnezeu ca judecător peste popor, dar până atunci era necesar să se dezvețe de căile egiptenilor, de mentalitatea acestora.

Cu alte cuvinte, Moise trebuie să își cristalizeze problema propriei identități. Pe de o parte, Moise era evreu și prin faptul că îl omoară pe egiptean arată clar că dorește să se identifice cu frații săi. Pe de altă parte, ca unu care fusese crescut de egipteni și printre egipteni, avea nevoie să pună deoparte pornirile și atitudinile care îl identificau cu aceștia. Prin chiar slujba pe care o capătă în Madian, Moise se distanțează clar de căile Egiptului. Genesa 46:34 ne-a amintit deja că „toți păstorii sunt o urâciune pentru egipteni,” dar tocmai aceasta este meseria pe care o practică Moise timp de patruzeci de ani. Adoptarea acestei meserii este o delimitare clară de tot ceea ce înseamnă Egipt. Același lucru se întâmplă și cu poporul rămas în Egipt. Dumnezeu folosește suferințele produse de egipteni pentru a-i ajuta pe aceștia să își amintească în permanență cine sunt. Altfel, ar fi fost posibil ca evreii să fie înghițiți ca națiune de către egipteni sau, în condiții de viață bune, să se obișnuiască acolo și să nu mai dorească să plece. Suferința și încercările de tot felul sunt adeseori metodele folosite de Dumnezeu pentru a ne ajuta să ne amintim cine suntem, pentru a nu uita statutul nostru de peregrini. Așa cum Faraon pretindea dreptul de a stăpâni asupra poporului lui Dumnezeu, cel rău va folosi lumea, păcatul și firea noastră în încercarea de a ne aduce înapoi la robie. Chemarea noastră este să rămânem robi ai lui Hristos. Robia Sa este una eliberatoare, una care redă demnitatea și aduce împlinirea după care tânjim.

Finalul capitolului doi ne pune înainte credincioșia lui Dumnezeu față de legământul încheiat, credincioșie care stă la temelia acțiunii salvatoare a lui Dumnezeu: „Dumnezeu a auzit gemetele lor și Și-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac și Iacov.” (2:24). Ceea ce Dumnezeu îi promisese lui Avraam în acea zi memorabilă, în urmă cu câteva sute de ani, devenea o realitate istorică.

Details

Date:
7 February
Time:
18:00 - 19:30

Details

Date:
7 February
Time:
18:00 - 19:30