„ …Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.“ Iacov 4.6

Mândria este îndumnezeirea eului omului. Cel mândru are o părere înaltă despre sine. El îşi atribuie dreptul la cinstea care aparţine lui Dumnezeu şi numai Lui. Acesta a fost păcatul lui Nebucadneţar, păcat care l-a coborât la nivelul animalelor. Valetul celui din urmă împărat al Germaniei spunea despre stăpânul său: „Dorea să fie centrul oricărei probleme. Cu ocazia unui botez, ar fi vrut să fie în locul copilaşului; cu ocazia unei căsătorii, în locul miresei şi cu prilejul unei înmormântări, în locul defunctului.“
Mândria este caracterizată prin spiritul de independenţă faţă de Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui Adam. Adam şi soţia sa, în loc să fie dependenţi de Dumnezeu, au dorit să fie ca El. Astfel, cel dintâi om a dus întreaga omenire la pierzare. Mândria nu suferă sentimentul de a fi îndatorată nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de oameni. Mândria este o nesocotire a altora: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni… sau chiar ca vameşul acesta“ – iată vorbirea multor semeni! Mândria îi trece pe ceilalţi muritori pe cel din urmă loc. Cel mândru se foloseşte de aproapele său ca de o pânză, pe care să-şi proiecteze propria sa imagine, propria sa personalitate. Mândria este marele obstacol al oamenilor, ca să vină la Mântuitorul sufletelor.

Share on Facebook

„Pomenirea celui neprihănit este binecuvântată, dar numele celor răi putrezeşte.“ Proverbe 10.7

Luminat de meditaţia asupra vieţii sale, Alfred Nobel a rostit o frază memorabilă: „Orice om trebuie să-şi schimbe epitaful în timpul vieţii sale şi să-l scrie din nou…“ Dacă Alfred Nobel s-ar fi aplecat cu credinţă asupra evangheliei, ar fi aflat că Dumnezeu oferă fiecărui om şansa schimbării sentinţei vieţii.
Din natura noastră, toţi suntem păcătoşi pierduţi şi ne aşteaptă judecata divină. Însă Dumnezeu ne-a trimis o veste bună: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3.16, 36).
Iată, cititorule, aceasta este calea, posibilitatea prin care fiecare om poate să ajungă la schimbarea sentinţei vieţii. Această posibilitate dăruită de Dumnezeu o primim prin credinţa în Mântuitorul, care Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi care Îl acceptă. Astfel de oameni vor fi binecuvântaţi în acest timp şi pentru veşnicie. Dar cei ce nu cred în Mântuitorul vor fi veşnic pierduţi. Alegerea este partea fiecăruia dintre noi. Fericiţi sunt cei care aleg partea cea bună a credinţei!

Share on Facebook

„Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!“Psalmul 90.12

Chimistul şi industriaşul suedez Alfred Nobel (1833-1896) era un om renumit în anul 1888. Nu s-a căsătorit şi s-a dedicat studiului. În anul 1875 a inventat dinamita şi apoi alte explozive mult mai puternice. Lumea îi spunea „regele dinamită“. Într-o dimineaţă din anul 1888, Alfred Nobel luă ziarul şi îşi citi propriul necrolog care suna aşa: „Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, a murit ieri. El este cel care a proiectat o procedură, care să omoare într-un război mai mulţi oameni decât au murit în celelalte războaie. Alfred Nobel a murit foarte bogat!“ Din greşeală, jurnalistul îl confundase pe Alfred cu fratele său mai mare, care decedase cu adevărat. Dar citind necrologul defăimător, Alfred Nobel s-a trezit ca dintr-un vis urât. Omenirea avea să-l comemoreze ca pe „îngerul morţii“, ca cel care a fabricat moartea omenirii. O asemenea comemorare era îngrozitoare.
În ziua aceea în mintea lui Nobel a încolţit un gând. Nobel şi-a făcut un plan, şi anume să lase prin testament imensele sale bogăţii pentru un fond de premii pentru cele mai remarcabile opere care să întărească pacea pe pământ. Aşa a apărut premiul Nobel, râvnit de mulţi bărbaţi şi femei, care se decernează de parlamentul norvegian şi Banca Naţională a Suediei.

Share on Facebook

„ …Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate… gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine…“ 1 Cronici 28.9

Cu multe daruri măreţe a înzestrat Creatorul pe om, însă niciunul nu e aşa de plin de taine ca puterea gândirii! Harul acesta este o bucăţică dăruită de Tatăl ceresc. Ce plăcut este să stai în linişte şi să gândeşti!
Ce fiinţă zbuciumată este omul! Gândurile îi joacă în cap ca rotiţele unui orologiu. Aceasta face ca gândirea să fie un lucru foarte însemnat. Însă trebuie să luăm seama la gândurile noastre, pentru că, dacă ele devin vrăjmaşii noştri, vor fi prea mulţi pentru noi şi ne vor duce în pierzare. Gândurile la cele din cer ne vor umple sufletul de cântări, cum se umple văzduhul de păsări primăvara, dar gândurile rele ne vor muşca asemenea unei năpârci.
Oamenii îşi închipuie că gândirea este liberă, dar gândurile, deşi sunt scutite de impozit, nu sunt scutite de condamnare. Nu putem fi chemaţi în faţa tribunalului pământesc pentru gândurile noastre; fiţi însă siguri că în faţa judecăţii divine vom da seamă de ele!
Calea de salvare dintr-o gândire rea, care este supusă sancţionării divine, ne este prezentată de Dumnezeu. Credinţa în Mântuitorul conduce la o gândire pozitivă.

Share on Facebook

„Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.“Proverbe 13.24

De curând am citit o povestire care subliniază adevărul acestui verset.
Un om a comis o infracţiune. Conform legii acelei ţări, a fost condamnat la moartea prin spânzurare. A sosit şi ziua în care nefericitul urma să fie spânzurat. Când aştepta să se îndeplinească sentinţa, a fost întrebat dacă mai are vreo dorinţă. El a cerut să i se permită să o sărute pe mama lui. Mama a fost condusă la el. Atunci omul s-a aplecat spre ea, parcă ar fi vrut să o sărute pe obraz. Spre uimirea tuturor, el a muşcat-o însă de ureche. Şocată, mama l-a întrebat pe fiul ei de ce a făcut aceasta. El a răspuns: „Mamă, eu mor acum din cauza ta. Când eram un mic băiat, am început să fur. Ţi-am arătat ce luasem. Dar în loc să mă obligi să restitui ceea ce furasem, mi-ai permis să le păstrez. Tu m-ai susţinut în facerea răului, în loc să mă pedepseşti. Acum trebuie să mor pentru infracţiunea mea.“
Mulţi părinţi se miră de faptul că de multe ori copiii lor ajung pe căi greşite. Dar au luat atitudine faţă de răul, nedreptatea, păcatul săvârşit? L-au judecat mai întâi în viaţa lor şi l-au evitat, şi apoi l-au pedepsit corespunzător în viaţa copiilor lor? Să nu fim niciodată indiferenţi sau toleranţi faţă de rău, nici în viaţa noastră, nici în viaţa copiilor noştri!

Share on Facebook